Îți place?!

Îți place ce vezi când mă vezi frezat, aranjat, zâmbitor, vorbitor…..
Îți place ce fac, cum fac, când fac…….
Îți place când te sun, îți scriu, te strig…..
Îți place când îți ascult vorbele și glasul inimii…..
Îți place când te alint, te ating, te fac să râzi…..
Îți place când trag de mine, de tine, de noi…..
Îți place când mă vezi bărbat…..
Îți place când nu îți aduc flori dar te tratez ca pe o floare…….
Îți place la mine pentru că aici mă auzi numai pe mine……
Îți place să crezi că într-o zi te voi alerga prin parc, prin casă, prin pat…..
Îți place să crezi că o să mai merg vreodată…..
Dar dacă n-o s-o mai fac……
Ce o să îți mai placă?

Nu vreau să fiu motivul morții lui!

Astăzi mă întorceam de la birou pe veșnica aglomerată șosea Petricani.
Prind ultimul strop de verde și mă furișez pe pe banda 1. Stau aici cuminte urmărind în oglinda retrovizoare o salvare SMURD cu semnalele luminoase și sonore pornite,  încercând să își croiască drum printre mașini.
Nu reușește…..
La un moment dat se aude o voce ca dintr-o portavoce și abia abia ambulanța reușește să intre pe mijlocul străzii.
Când se apropie de mine, trag dreapta de volan cât mai aproape de bordură care acum este un morman de jeg.
Pe banda 2, în dreptul meu, un el vorbește la telefon.
Ambulanța este în spatele lui și el nu sinchisește să facă nicio manevră pentru a elibera banda…..la fel și celelalte două mașini de teren din fața lui.
Imposibil să nu o auzi, imposibil să nu o vezi, este strigător la cer să nu faci o mișcare pentru cel ce se află în ambulanța aia sau către cine se îndreaptă.
Înăuntru pot fi părinții tăi, soția ta, copilul tău……iar tu ești cel ce mărește chinul acelei vieți.
Au trecut multe salvări pe lângă mine de când sunt la volan. Dar astăzi a fost altceva…..
Poate pentru că niciodată nu a staționat atât de mult lângă mine una……și a fost groaznic.
Am retrăit niște momente urâte amintindu-mi că și eu am fost la un pas de moarte de două ori…..
Poate că am avut noroc de trafic mai lejer sau de șoferi mai educați.
Din păcate gândim prea mult și simțim prea puțin.
Avem nevoie de umanitate.
Jorj.

Aleargă!

Aleargă până îți întreci umbra apoi aleargă să nu te întreacă ea pe tine

Ziua îmi începe devreme, înainte să mă ridic din pat. Mă motivez să sar din confortul meu.

Să beau o cafea?
Să beau toată cafeaua?
Să scroll-uiesc facebook-ul?
Este ăsta un timp pierdut?
Ar trebui să alerg deja.
Nu pot să alerg, am alergat și ieri, o să alerg mâine, plouă, mi-e rău, prea mult de umblat, ea mă vrea lângă ea, mă bat adidașii…..astea sunt jocurile care mă țin să nu ies pe ușă…..
Trag aer în piept și ies la alergat….și alerg.
Ăsta este adevăratul joc în care mă întreb dacă sunt mai rapid decât taxiul ăla, dar decât câinele ăla, dar decât un tren.
Oare pot traversa parcul până la apus?
Trec prin toată zăpada asta?
Cât pot alerga pe o linie dreaptă?
De câte ori lovesc picioarele mele pământul într-un minut?
Cât pot să alerg pe o ploaie torențială?
Jocurile astea mă fac mai încet sau sunt un nebun pentru că îmi doresc să mă depășesc?

Nu îmi pasă atâta timp cât alerg.

Jorj