Arhive categorie: Blog

La inceput

Operatia efectuata cu succes. Profesor Dr. Exercian si Dr. Podea si-au indeplinit perfect misiunea, aceea de a-mi salva viata si ce a mai ramas intreg din maduva, fapt confirmat si de medicii specialisti din Franta, unde am fost nu pentru a verifica daca interventia chirurgicala a fost facuta corect ci pentru a cauta noi metode de recuperare. Raspunsul medicilor din Franta este acelasi cu al medicilor de recuperare din tara noastra: SINGURUL lucru care imi poate dezvolta capacitatile motrice si simturile este munca, exerciutul fizic. Acesta poate fi completat cu exercitiile de hidro-kineto-terapie si electro-terapie.
Asadar, dupa operatie, au urmat zilele critice: prima oara au fost cele 7 zile apoi au urmat cele 21 zile in care riscul aparitiilor de complicatii (infectii de tot felul, stop cardio-respirator) este foarte ridicat, dupa aceste perioade continuand sa existe dar intr-un procent mai mic.
Dupa 3 zile de la operatie am fost mutat pe sectia de recuperare a Spitalului Bagdasar-Arsenie unde am stat internat 5 luni. Am inceput cu exercitiile de miscare pasiva. Nu am putut sa misc nimic de la gat in jos. Nu puteam sa stranut, sa oftez si nici macar sa respir cum trebuia. O mancarime de piele in zona capului era tot ce simteam, ma bucuram pentru ea dar usor-usor devea chinuitoare pentru ca nici sa ma scarpin nu puteam. Eram dependent de persoanele de langa mine, de mama, cel mai mult, pe toata perioada spitalizarii. Am stat la orizontala pe patul de spital 7 SAPTAMANI. Ati vazut cum este sa stai la pat 2 zile din cauza unei gripe. Imaginati-va cum este sa stai 7 saptamani, timp in care vine cineva si te intoarce cu cearceaful de pe o parte pe alta sa nu apara escarele, cand nu poti vedea nimic altceva decat 4 pereti si tavanul. Nici pe fereastra nu am avut ce vedea pentru ca eram la etajul 10. Doamne, ce bucurie aveam cand veneau „vizitatori”. Prietenii si familia m-au ajutat sa trec peste momentele grele, cand simteam ca nu mai am niciun motiv sa traiesc.
Dar dupa cele 7 saptamani, in care au mai aparut miscari la brate, medicul a hotarat sa ma ridice usor cu patul. Cate o treapta pe zi pentru cateva minute pana am ajuns la aproape 90 grade. Apoi, urmatorul pas a fost mutatul in scaunul rulant… inca un soc psihologic. Primul lucru care mi-a venit in minte a fost sa ies pe balcon sa vad copacii inverziti, sa ascult ploaia, sa fiu afara.
In sfarsit am facut cunostinta cu sala de recuperare. Am inceput sa fac miscari active, voluntare, sa le dezvolt si de atunci muncesc zi de zi pentru a ajunge independent si cat mai aproape de forma fizica pe care o aveam inainte.

Rugby Weekend

In weekend-ul abia incheiat am avut parte de mult rugby atat la televizor (Turneul Celor 6 Natiuni, Cupa Europeana a Natiunilor) cat si ca spectator la un meci de pregatire al CSM OLIMPIA Bucuresti in compania echipei de Liga a IIa, CSM Pitesti.
Sambata dimineata, ziua mea de odihna si de somn mai indelungat, la ora 6, eram deja pregatit pentru a pleca si a ma intalni cu colegii (pentru ca inca ii mai simt ca fiind colegi si nu fosti) la club pentru deplasarea de la Pitesti. Dupa un drum nu tocmai usor ( a nins abundent de la km 60 pana la destinatie) am ajuns pe un soare destul de arzator pentru luna Martie. Zapada de pe teren a inceput sa se topeasca, dupa meci nemaifiind vreo dovada a ninsorii. Echipa a avut un inceput mai greu, dupa un cantonament obositor dar si-a revenit destul de repede si a reusit sa isi faca jocul. Un joc frumos in care baietii au incercat sa puna in practica toate schemele, cu pase reusite si contacte puternice. Victoria a fost, asa cum se astepta toata lumea, una categorica, in favoarea „Olimpiei”. A fost o deplasare in care nu m-am simtit simplu spectator ci m-am simtit ca facand parte din lot, asezat pe banca de rezerve.
Am plecat in mare graba de la meci pentru a prinde partida dintre Georgia si Romania, cu speranta si dorinta de a-i vedea pe baietii nostrii castigatori. Inceputul meciului mi-a intarit ideea ca putem sa-i batem, idee la care am ramas si dupa final chiar daca victoria nu a fost de partea noastra( ii batem sigur aici). Baietii au luptat pana la sfarsit dar se vede faptul ca sunt tineri si ca mai au de muncit pana la o omogenizare a echipei. Sunt alaturi de ei cu tot sufletul indiferent de rezultat.
Meciurile din Turneul Celor 6 Natiuni sunt adevarate spectacole si sper ca intr-o zi sa fim si noi gazde facand parte din elita celor 6.

Blog-erul din mine

Fiecare din noi are cate o poveste de spus si cel putin un motiv pentru care o si posteaza pe un blog. Povestea deja o stiti asa ca acum ar urma sa insirui motivele formarii acestui site personal. Datorita situatiei in care ma aflu acum caut sa ma dezvolt in orice directie, sa-mi largesc orizontul, sa pot forma noi prietenii si sa intaresc legaturile pe care le am deja cu multi oameni.
Sper, ca dupa 8 ore de munca fizica la sala in fiecare zi, sa raspund ideilor si comment-urilor voastre legate de articolele care vor aparea pe acest site. Logo-ul site-ului, chiar daca nu imi apartine mie ci celui care s-a ocupat de creearea blog-ului (Buddha), reprezinta exact principiile dupa care ma ghidez in viata. Nu cred ca poti reusi in realizarea unui lucru fara pasiune. Rugby-ul este sportul care mi-a pus ordine in viata, care mi-a intarit caracterul si care mi-a dat o multime de lucruri. „Credinta este forta vietii” (Lev Tolstoi) si fara credinta nu as fi supravietuit accidentului si nu as fi ajuns aici. Tot cu credinta o sa pot merge din nou. Nu pot sa inchei acest comentariu fara sa le multumesc dr. Alin Popescu si lui Peter Tweedie, cei care m-au ajutat sa fac acest site si, mai mult decat atat, au fost alaturi de mine in toti acesti 3 ani.
Apropo, azi am implinit 3 ani de la accident. Nu-mi urati „La multi ani!” :))

Povestea mea

Dupa 10 ani de rugby si mii de “gramezi legate” sau “prabusite”, a venit ziua de 11 martie 2006, sambata in care cursul vietii mele a luat o intorsatura brusca, poate prea brusca pentru mine si pentru cei din jurul meu.
Cu cateva minute inainte de finalul unui meci de pregatire al Selectionate U19 in compania echipei la care evoluam eu ( Olimpia Bucuresti), intr-o deja devenita banala legare a unei gramezi, clipa naruitoare a viselor mele s-a produs: in urma contactului, barbia mi-a fost infipta in piept, un fior rece mi-a trecut pe toata sira spinarii pana la glezne revenind inapoi cu o senzatie de amorteala ce imi cuprindea tot corpul. Am cazut la pamant fara sa ma pot misca, fara nicio durere dar foarte speriat, frica amplificata si de agitatia colegilor si a medicilor.

Am ajuns initial la Spitalul de Urgenta Floreasca unde au ajuns si colegii dupa meciul incheiat si familia mea. Eram legat la o multime de aparate, fiecare cu un obiectiv bine stabilit de a ma tine in viata, cand membrii familiei mele au inceput sa intre unul cate unul in rezerva unde ma aflam, cu ochii inlacrimati si fetele crispate de teama la auzul cuvintelor medicului ca nu mai am decat maxim 2 ore din viata. Au putut totusi sa se stapaneasca si cu o tarie interioara uluitoare au inceput sa ma incurajeze si sa imi spuna ca nu e nimic grav, ca totul este doar preventiv.

Stiam in interiorul meu ca este ceva grav si am inceput sa ma rog Lui Dumnezeu fara sa ii cer ceva ci doar sa-Si faca Voia asa cum Credea El. Dupa cateva momente au intrat in camera trei persone care m-au luat si m-au transportat cu ambulanta la Spitalul Bagdasar-Arsenie. Acolo am aflat si diagnosticul: TRAUMATISM VERTEBRO-MEDULAR CERVICAL, luxatie anterioara bilaterala C6-C7, leziune neurologica completa Frankel A, in limbajul popular, aveam coloana vertebrala deformata in zona gatului si maduva sectionata complet. Dupa 3 zile am fost operat de domnul doctor Podea Marius asistat de domnul Profesor Doctor Exercian. Interventia chirurgicala a fost un success si au urmat 5 luni de internare pe Sectia de Recuperare unde am urmat recuperarea sub observatia kinetoterapeutului Anca Mihaescu.

Din momentul externarii am continuat recuperarea acasa si la centre de recuperare din tara (Baile Felix, Poiana Campina, Techirghiol) pentru ca nu am incetat niciun moment sa cred ca nu voi mai simti iarba sub picioare. Voi continua sa lupt pentru a nu mai depinde de nimeni si pentru a-mi implini visul insa pentru asta am nevoie si de prieteni care sa ma sustina asa cum m-au sustinut pana acum si carora le multumesc din tot sufletul!
Sper ca nu v-am plictisit cu povestea mea pentru ca este doar o experienta de viata si cred intr-un final fericit!

La trei ani…

Autor: Alin Popescu
medic specialist medicina sportiva
www.dralinpopescu.ro

Visul lui George Balta, un tanar de numai 20 de ani la acea vreme, de a ajunge intr-o buna zi un cunoscut jucator de rugby a fost intrerupt exact acum 3 ani – pe 11 martie 2006 – in numai cateva secunde, pe terenul de rugby, adica exact acolo unde George isi petrecea de zece ani o mare parte a timpului. Tanarul taloner de la Olimpia Bucuresti a fost, in acea zi de sambata 11 martie 2006, victima unui accident extrem de grav la un meci de pregatire in care formatia lui era partener de pregatire pentru lotul national de juniori U19 al Romaniei. Pentru George nenorocirea s-a produs intr-un moment altfel obisnuit al jocului de rugby, o gramada ordonata. Ramas la pamant, constient, dar incapabil sa se ridice, el a fost transportat imediat, cu ambulanta prezenta langa teren, la Spitalul Universitar de Urgenta Floreasca. Cum starea sa era critica, medicii au decis sa fie transferat la Spitalul de Urgenta Bagdasar Arseni cu un diagnostic dur: traumatism vertebro-medular; luxatie vertebrala anterioara bilaterala, prin translatie, localizare C6-C7; sindrom de compresiune medulara cu leziune neurologica completa la nivel C6 (in limbaj popular, coloana vertebrala a fost deformata, in zona gatului, maduva spinarii fiind sectionata sub a sasea vertebra cervicala).

La fix trei ani de la aceasta poveste cutremuratoare George Balta porneste astazi, 11 martie 2009, pe un nou drum. Sa ii fim alaturi si sa facem din georgebalta.ro un loc de intalnire (virtual) pentru prietenii lui George, pentru iubitorii sportului in general si ai rugby-ului in special si nu numai.